image1 image2 image3

Blogger|Traveller|Book lover|Movie addicted|Escape Room passionate

Dimineti

 
 
 
Pana sa il intalnesc pe el nu stiam ca te poti reindragosti de aceeasi persoana in fiecare dimineata cand alarma suna in dementa. Ceasul nu mi-a fost niciodata un dusman mai mare ca acum cand
 trebuie sa plec din bratele sale pentru a putea ajunge la facultate. 

Stau in fiecare dimineata si-l privesc. Pe el, pe omul care m-a vazut in toate modurile posibile. Pe omul cu care rad pana cand fluturii din stomac imi spun ca mai bine de atat nu se poate. Pe omul in bratele caruia am plans, m-am simtit fara de putere. In fata lui imi scot de fiecare data masca si il las sa ma tina in brate pana cand nu mai am aer. Abia atunci, cand abia mai pot respira, incep sa zambesc si uit de orice. De fapt, de absolut orice inafara de omul asta care dimineata ma tine in brate si nu ma lasa sa ma dau jos din pat.

Si in momentele alea in care tin ochii deschisi pentru a-l privi vad tot. Vad saruturile de pe obrazul drept pe care i le dau in fiecare zi, vad momentele rele si pe alea nemaipomenit de bune. In alea cateva clipe uit de absolut orice problema, atunci existam doar eu, el si planta pe care ma pune in fiecare data sa o ud. 

Apoi ultima alarma suna si stiu ca trebuie sa plec, de fiecare data se intampla la fel: in incercarea mea de a nu face galagie trantesc de cinci ori usa, ii dau primul sarut- bineinteles pe obrazul drept- iar apoi, cand se trezeste, imi zambeste ca un copil trezit din cel mai frumos vis posibil. Atunci, abia atunci e cel mai greu sa plec, sa-l las pe el acolo fara mine.

Si seara? Seara este tot langa mine, iar atunci cand ne fixam alarmele zambesc in coltul gurii doar pentru ca mai am 6 ore de petrecut in aceeasi camera cu el; doar pentru ca stiu ca de dimineata il voi privi iarasi, va fi acolo, doar al meu pentru inca cateva clipe.

Share this:

CONVERSATION

0 vise sparte:

Trimiteți un comentariu