image1 image2 image3

Blogger|Traveller|Book lover|Movie addicted|Escape Room passionate

De la anonimat la prezent


Când am scris aici pentru prima dată am făcut-o pentru a nu uita. Nu știam ce voiam să țin minte pentru că majoritatea lucrurilor care se întâmplaseră până atunci au fost rele, au fost lucruri pe care oricine ar vrea să le uite. Nu știu de ce am început și nu știu de ce nu am renunțat așa cum am făcut în general cu toate lucrurile de care m-am apucat vreodată.

La început îmi plăcea anonimatul unui blog. Eram eu și o foaie albă în față. Tastatura nu mergea, mintea și inima se contraziceau; mi-era frică să spun anumite lucruri dar le spuneam, le îmbrăcam în cuvinte care credeam eu că sunt mai interesante și scriam. Scriam pentru mine și am scris mult timp în felul ăsta. Scriam sub anonim pentru anonima de mine, pentru că nu erau decât vise de spus, pentru că realitatea nu era una de care să fiu neapărat mândră, pentru că eram un copil care nu se vedea mare, un copil care nu credea că o să crească.

Eram un copil sub anonimat și într-o bună zi am vrut să devin cineva. Nu știu ce m-a determinat să spun aici cine sunt cu adevărat în viața reală. Nu știu cum am ieșit de sub anonimatul în care mă adâncisem, nu știu cum am reușit să spun lumii ceea ce gândeam, ceea ce simțeam cu adevărat.

Poate faptul că în viața mea au început să se întâmple lucruri m-au determinat să fac asta. Și poate că rușinea că oamenii știu ce fac m-a obligat să îmbrac faptele în cuvinte mărețe pe care doar eu să le pot descifra. Pentru ceilalți blogul rămâne un mister, un cod pe care doar eu îl pot descifra, milioane de rânduri pe care numai eu știu să le citesc, pe care doar eu le simt până în măduva oaselor.

Am crescut și blogul la fel. Nu am mai scris sau dacă am făcut-o totul s-a schimbat. Nu am mai scris pentru anonima din mine, ci pentru copilul care a crescut, pentru sentimentele care mi-au fost călcate în picioare, pentru oamenii care odată însemnau totul și acum nu mai apar decât în poze și în postări vechi.

A intervenit paranoia, ideea că oamenii mă vor cunoaște citind tot ce este aici și am început să mă panichez. Au existat persoane care după ce au ieșit din viața mea și m-au obligat și pe mine să dispar din viețile lor au vrut să-mi schimbe și sufletul pus pe tavă aici. Nu au reușit, mi-am promis într-una din zile că tot ce este aici va rămâne intact, mi-am promis că pe la 50 de ani voi reciti ce am scris și voi râde cu o poftă nebună. Când voi deveni o bătrânică care stă în parc pe o bancă nu voi citi orice carte, voi citi cartea vieții mele de adolescentă, schimbările prin care am trecut fiind obligată de împrejurări, lacrimile pe care le-am vărsat din motive penibile și fricile care odată cu anii dispar lăsând loc altora.

Mi-a fost atât de teamă că cineva mă va descoperi încât am vrut să plec, să fug, să caut un alt locaș doar al meu, al vechii anonime, al vechii eu și asta doar pentru că părea de mii de ori ca sufletul meu să fie citit de fiecare dintre oamenii care ajun geau pe blog voit sau din greșeală.

Am scris la început pentru a nu uita dar sunt zile în care aș vrea să uit mai mult de jumătate din lucrurile care mi s-au întipărit pe retină. Sunt zile în care mă uit la mine în oglindă și râd. Nu pentru că nu mi-ar plăcea ceea ce am devenit, din contră, pentru că undeva pe drum am pierdut o parte din mine, am pierdut partea aia care la 14 ani visa cu ochii deschiși că va schimba lumea. Și da am schimbat lumi, lumile celor care au petrecut timp prin lumea mea.

I-am schimbat lumea celui pe care-l iubesc de un an si șapte luni ( pentru că mereu este șapte) la fel de mult cum și el mi-a schimbat-o mie. Am lăsat copilul ăla mic care voia să-și amintească totul să stea închis aici, l-am lăsat să se piardă printre cuvinte, l-am lăsat să rămână aici, locul care i-a plăcut întotdeauna atât de mult.

Când am început să scriu aici am făcut-o pentru a nu uita și nu regret asta. Nu regret niciun cuvânt, nu regret nicio virgulă pusă prost și niciun semn de întrebare care apărea atunci când reciteam câte un text, nu regret că m-am autoeducat în urma lucrurilor pe care le scriam, nu regret lacrimile ce s-au scurs pe tastatură și zâmbetele sincere care încălzeau foaia albă. Nu regret copilul care a rămas prins aici și nici omul care sunt acum și care râde în colțul gurii când ideile îi curg șiroaie și nu știe cum să le ordoneze.

Am început să scriu pentru a nu uita iar acum o fac doar pentru că am înțeles că asta sunt eu, că aici e locul meu, că aici este acasă pentru mine, că s-a dus anonimatul dar codul a rămas acelasi- cunoscut doar de mine.

Share this:

CONVERSATION

1 vise sparte:

  1. M-am regasit in intregime in aceasta postare dar , in primul paragraf , parca mi-ai fi citit in suflet ! Nu am crezut niciodata ca cineva poate impartasi aceleasi ganduri cu mine , legat ce ceea ce facem noi , scrisul .
    Am inceput sa scriu ca sa nu uit si ca sa simt... sa simt altfel . Sa existe un loc in care sa pot spune ceea ce simt fara sa existe consecinte si , asa cum ai zis si tu , ma mir in fiecare zi ca nu am renuntat , asa cum am facut cu toate celelalte lucruri , dar ceva parca ma aduce mereu inapoi .
    Sa renunt la anonimat , sa vreau sa vada lumea cine sunt eu , nu ma consider capabila . Cel mai frumos lucru imi pare sa-ti poti expune sentimentele , gandurile , viata intregii lumi , si cu toate acestea , nimeni sa nu stie cine esti tu , nimeni sa nu poata profita de sinceritatea ta , cel putin , nu daca ai noroc.

    RăspundețiȘtergere